Yellow

Sunt praf de flori de trei tei,
Sunt polen de galbene scântei,
Sunt viaţa unei pietre din piaţă,
Sunt piatra nemişcată, fără viaţă.
Sunt martorul luminii soarelui,
Lumina netaxabilă la kilowat.
Sunt sclipirea ce-a dintâi a lacului,
Din luna palidă ce l-a-ngheţat.
Sunt fiul fasciculului de lumină,
Sunt cel dintâi rege ce se-nchină
La adevăr, la soare, la înţelepciune,
Sunt muritorul fără viaţă, fără nume.
Sunt adeptul lumii ca minune.
Sunt primul os rămas fără de creier,
Din prima galaxie ce-o cutreier.
Sunt însumarea vulcanilor activi
Şi dătători de creatori pasivi.
Sunt roca moartă, de-abia născută,
Sunt partea caldă din natura brută.
Sunt lumina ce luminează călătorul
Prin beznă să vadă întrerupătorul.
Sunt glasul ce se-aude prin pustiu,
Mereu ce nu am fost şi am să fiu;
Voi fi la fel de cald ca-n prima zi
Şi-n ziua cea din urmă, voi muri.
Şi pot spera că tot voi reveni
La condiţia ce-am avut-o mai întâi,
La martorul luminii soarelui,
La primul fir de praf de flori de tei,
Din polen de trei galbene scântei.
Sunt lumina pură a albului etern,
Care, cred eu, că bate tot spre galben…

Viziune

Apa albastră şi liniştită din zori de zi,
Unduieşte lin în ritmul nesfârşitei poezii.

Lacul ascuns e plin de viaţă-n interior,
Însă de-afară pare-un mort oglinditor.

Însă, într-o zi de vară, lacul i-a fost fatal
Unui nebun ce sa-necat, scăpând de la spital.

De-atunci trestia se leagănă încet pe mal,
Asemeni legănării bolnavilor mintal.

Poarta

S-a închis aseară poarta Grădinii Eden,
S-a închis violent vechea poartă de lemn…
Şi am rămas pe-afară ca şi cei ce n-au priceput,
Că trebuia mai devreme să uităm ce am pierdut.
S-a închis poarta pentru cei ce nu s-au oprit,
De parcă-au uitat, şi-au continuat şi-au tot iubit.
Însă, doar Ea înăuntru-a intrat, căci Ea e un înger,
Iar eu, gândind tot la Ea, am rămas lângă gardul de fier…
Aseară poarta Grădinii Eden mi-a închis-o Dumnezeu,
Iar Ea, poate fără să vrea, a închis poarta sufletului meu.

Noaptea (când plouă)

Infinită pare ploaia…
A-mbătrânit şi mintea mea
Şi mâna plină mi-e de riduri
Şi plânset sfânt, cavou, mormânt…
Se-aprind trei felinare noaptea,
Ploaia florile le scutură
Jelind, cad picurii pe-o tablă
Plângând a nopţii linişte
Şi-n gând se poartă luptă cruntă
Şi-n suflet norii-au adormit.
Gândeam să fac mai multe însă,
Tot doar ce fac am dovedit.
Copaci goi, copaci înfloriţi
Pământul primitor e totuşi rece,
Iar pe când viul sunet a murit
Cadenţa stropilor domneşte,
Noaptea veşnică ne este
Şi-n veci noi am avut doar zi
Când noaptea adormea regeşte.
Când soarele aprins nu o mai fi
N-o să avem nici zi, nici vii;
Albastru-nchis e cerul înnorat
Şi noaptea e stăpâna vieţii.
Când ploaia infinită a-ncetat
A început sezonul mort al dimineţii…

Neurastenie

Prietenii mei sunt nişte profitori!
Eu – blând, le dau ultima clipă de răbdare.
Ei – răi, cerşesc mereu tânguitori
Ce e mai bun: viaţa de dincolo de soare…
Eu plâng atunci când orizontul se-negreşte,
Ei râd, că-s răi şi nu au pic de clemenţă.
Eu stau şi-ascult şi ce aud mă îngrozeşte.
Sunt vinovaţi! şi se disculpă că-i demenţă…

Nebunul

Eu sunt nebun!
De azi eu voi fi nebun, iar voi veţi fi doar nişte umbre…
Nu ştiu ce spun!
De aceea părerile mele vor părea nişte idei sumbre.
Ţigări, tutun,
Le voi preface-n oameni, iar oamenii în vicii consumate.
De-i rău, ori bun,
Nu ştiu, eu sunt nebun şi nu ştiu ce e viaţă şi ce e moarte!
Să strig acum:
Aş vrea să am şi eu nebuna mea şi-aş vrea să fie atrasă
De un nebun,
Şi-acel nebun iubit, să fiu eu şi sanatoriul să ne fie casă…
Un mic-dejun
Obişnuit, şi ceva intimitate după ce se lasă seara, cu nebuna mea…
Să fiu stăpân
Peste universul meu nebun, să-L conving pe Dumnezeu să cânte şi să bea!…

Nebunie

E totul gri şi se-nnegreşte.
De ce rămâi când nimeni nu te mai doreşte?…
Râde de mort cel ce trăieşte…
E bine, e cald aici în mine de unde totul porneşte.
Negru pe alb se tipăreşte,
Ultima filă a celor plouaţi dincolo de ferestre,
Primul: „Doamne, fereşte!”,
Şi-un ultim rol jucat de-un saltimbanc prosteşte.
Ajunge! Aicea se sfârşeşte!
Debutul nebuniei de-acuma se-nteţeşte.
Grozav! şi mă răpeşte…
Ce întâmplare, ce viaţă trăită nebuneşte!…
Însă doar te năuceşte…
Ai uitat că eu doar te ascult. Priveşte!
Şi acum, zâmbeşte!
Şi-acum din nebunia ce în mine creşte
Şi peste tot se risipeşte,
Îţi spun, nu eşti nebun, doar că ai uitat cum este
Să te comporţi fireşte!…

Moment de nebunie

Eu sunt boala mea cea mai acută.
Imaginaţia mea e bolnavă.
Credinţa mea e aiurea şi nu e necesară.
Viaţa mea e un cerc strâmb într-un spaţiu infinit.
Lumea mea e rece.
Lumea mea mă primeşte cu aceeaşi ignoranţă .
Lumea mea e nebună.
Eu sunt ultimul pacient al doctorului de nervi.
Eu sunt singur în lumea mea tăcută.
Eu sunt boala mea cea mai acută.
Prietene, omoară-mă te rog, să pot scăpa de boala mea!…

Linişteşte-te iubito!
Voi reveni când vei avea nevoie de mine.
Linişteşte-te iubito!
Nu te voi deranja, în viaţa ta vei face doar ce vei dori.
Linişteşte-te iubito!
Eu voi rămâne doar asemeni celora ca mine…
Linişteşte-te iubito!
Singură nu vei fi, tot cu tine-n gând eu voi muri.

Într-un moment de neurastenie…

Ajută-mă, Doamne, să îmi pot păstra demenţa!
Ajută-mă, Doamne, să pot ajuta!
Ajută-mă, Doamne, să îmi pot păstra clemenţa!
Ajută-mă, Doamne, că-i păcat de ea!

Într-o clipă de fericire

Sunt fericit!
Sunt fericit că m-am născut…
Că sunt iubit
De Cel făr’ de-nceput… (şi-atât!…)

Nefericit,
Că n-am avut tot ce am vrut?…
Sunt mulţumit!
Şi-am vrut tot ce-am avut.

O! ce fior
Plăcut şi liniştit,
Să pot să mor
După ce-am fost fericit…