O, Românie cenușie!

O, țară blândă! cu izvoare repezi
Ce zburdă printre munți.
Cerul – ochii tăi albaștri, limpezi –
Nu știa ce-o să-înfrunți…

Râuri învolburate de lacrimi și tristețe,
Ce-apasă peste dealuri
Oglindind același om, mereu cu alte fețe,
Ce frânge idealuri.

Și toate, bune, rele, se-adună la vărsare;
Cu amintiri și doruri
Trecând peste câmpii se varsă toate-n mare
Suind apoi spre ceruri.

O, Românie cenușie! ce blestem te-a aruncat
În groapa nebuniei?
Fără de suflet – viii, pe toți ți-i i-a lăsat
În mlaștina prostiei.

Târându-ți prin lume morții, parcă din alt decor.
Având stindardu-n frunte,
Cu ochii-nsângerați, cenușă lăsând în urma lor
Și numai visuri frânte.

O, Românie cenușie! Planeta încă-i vie,
Nimic nu s-a schimbat.
Ridică-te-nc-odată din vajnica robie!
Că doare, și-i păcat.

O, Românie cenușie! a minții sărăcie
Profund ne-a întristat.
A mai rămas prin veșnica-ți monocromie
Un steag decolorat…

Anunțuri
Published in: on 21/12/2013 at 7:04 am  Lasă un comentariu  

Amintiri îngheţate

Vagonul ruginit şi îngheţat din gară
Veghează tăcuta noapte din acelaşi loc,
L-am revăzut trecând pe-acolo iară.
…Ce mic eram!… şi-aveam bilete fără loc…

Câte-amintriri, ce frig era atunci în tren!
Acum, ca şi atunci parcă aud vocea lui gravă, serioasă…
Şi-acum, ca şi atunci întreb: unde ne ducem?
Şi mi-a răspuns: acasă, fiule, acasă.

Published in: on 12/02/2013 at 6:11 am  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

Gând desuet

„Iubitule, ţine-mi un loc la coadă,
C-aici se dau avere, faimă, fericire.”
Fiecare s-a-mbrăcat frumos şi a ieşit în stradă,
Visând frumos la propria-mplinire.

„Nu vă mai împingeţi, domnişoară!
Coada e lungă, infinită pare
Şi unii sunt aici din primăvară,
A mai rămas puţin şi e bătaie mare.

Nu vă mai împingeţi, domnişoară!
Poftiţi in faţă, vă cedez eu locul,
Căci n-ar fi pentru întâia oara…
C-un loc în faţă deja se-nalţă soclul.”

Şi vremea trece, lumea-i disperată,
Mult prea puţină avere, faimă, fericire a rămas,
Aşteptarea nu se mai sfârşeşte-odată,
Prea multe sacrificii costă acest impas.

„Nu vă mai împingeţi, doamnă!
Copiii-s mari, amanţii vă aşteaptă,
E rece afară şi e deja toamnă,
Sunteţi frumoasă, elegantă şi deşteaptă…”

„Mai e puţin şi un fior nebun se naşte
După atât amar şi-atâta aşteptare
Să pot s-ating sfintele moaşte
De-ar fi să calc chiar totul în picioare!”

E foarte frig iarna aici şi ninge gri,
Nimeni venirea iernii nu o poate împiedica,
Mor şi bacterii, darămite oameni,
Însă gândacii de bucătărie… se vor descurca.

Published in: on 31/10/2012 at 7:27 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Websitestory

Laura, o tânără de 18 ani, petrece o noapte într-un club cu prietena ei, Mira. Se îmbată şi fumează primul joint din viaţa ei. Dimineaţă nu-şi mai aduce aminte de nimic şi află că Mira a murit. Vrea să afle adevărul şi descoperă pe net postările Mirei, pe YouTube. Începe aventura vieţii ei. Vrea să se răzbune cu orice pret. Povestea răzbunării ei se întoarce, în final, pe net, acolo unde a şi început.

Published in: on 10/07/2012 at 8:41 pm  Lasă un comentariu  

Nu-i singur Iuda vinovat!

de Costache Ioanid

 

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…
Nu patru cuie L-au străpuns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am acuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…
Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă: “Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?…

Published in: on 20/06/2012 at 3:07 am  Lasă un comentariu  

Pe lângă plopii fără soț

de Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu m-ai înțeles.

De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Published in: on 02/06/2012 at 3:42 am  Lasă un comentariu  

Cuptor

de George Bacovia

Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun…

Published in: on 02/06/2012 at 3:04 am  Lasă un comentariu  

Zâmbetul sufletului

 

Iuliei Anamaria
drumurile le faci mergând…

În liniştea nopţii
Lumina difuză a felinarelor
Inundă pereţii,
Mângâierea plăcută a petalelor
Dă calde emoţii,
Iar buzele roşii pe chipul tău palid –
Pasiune nebună din suflet candid.
Feeric tablou de trăiri abisale
Pictat în culorile fericirii reale.
Neobositul refren, a vântului chemare
Pe o adiere caldă, în braţele tale
Timpul se opreşte, şi-ntr-un etern sărut
Plutim în eter sfârşind cu-n început.
Să nu uiţi să preţuieşti iubirea,
Să nu-ţi cobori în jos privirea,
Căci stă-n puterea omenească
Să faci oamenii să zâmbească.
Priveşte-n ochii lor surâzător
Şi simte zâmbetul sufletului lor.

Published in: on 27/03/2012 at 4:50 am  Comments (4)  

Sărută-mă

de Magda Isanos

 

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară.

Published in: on 12/03/2012 at 6:25 am  Lasă un comentariu  
Tags: ,

Bănuiala

   de Ana Blandiana

Iată, frunzele n-au căzut şi iarba nu e veştedă, n-au început ploile şi bruma nu străluceşte încă, dar ochii noştri întâlnindu-se alunecă în pământ şi sufletele noastre ştiu totul. Fiecare nuanţă a lumii o ştim şi aşteptăm cu spaimă să se petreacă. O, bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă…

 

Nici un gest nu trădează urmarea; nu se culeg viile, nu pleacă păsările şi sturionii nu încep să urce spre izvoare. Dar printre piersici, şi prune, şi roşii, şi vinete se prelinge oboseala de a fi mereu strălucitoare şi proaspete, printre struguri, şi pere, şi hribi, şi afine se infiltrează bănuiala că toamna există. Este numai o presupunere încă, numai o idee neverificată de nimic, numai o suspiciune pe care aerul nu şi-o poate ascunde. Dar, sub neîncrederea din ochii păsărilor speriate, frunzele vor începe să se îndoiască de nemurire şi vor cădea; sub spaima din botul oilor tremurător, iarba îşi va pierde credinţa în vară şi se va usca; lângă neliniştea neîncrezătoare a peştilor apele se vor răci.

 

 Totul va aluneca şi se va pierde prin bănuiala că toamna există.

 

Momentul crizei este acesta. Apoi, când moartea va fi aurie în pomi şi mustitoare în vii, când frigul va fi în brume argintiu şi vântul va pune flamuri de purpură-n cer, când toate bănuielile se vor fi împlinit şi nici o iluzie nu se va încăpăţâna să existe, toamna va fi împăcată şi calmă. Cea mai bogată clipă a vieţii şi presimţirea sfârşitului se vor topi într-o lumină de miere care va curge pe arbori şi pe sufletele noastre, înţeleaptă, împăcându-se cu ea şi cu noi. Şi noi vom şti fiecare gest următor al naturii şi-l vom aştepta, înţelepţi, să se petreacă, şi vom aştepta să plece ultimele păsări şi să vină zăpada, şi apoi, târziu, totul să reînceapă. Vom aştepta şi vom fi bătrâni, din ce în ce mai bătrâni, pentru că bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă.

Published in: on 16/12/2011 at 7:46 pm  Lasă un comentariu