Înţelepciune fără tristeţe şi fericire fără prostie…

Precum scria demult Ispirescu într-o veche carte
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Este la fel ca misterioasa şi plăcuta fantasmagorie
Înţelepciune fără tristeţe şi fericire fără prostie…

Am rămas din nou doar eu şi cu mine
Gândindu-mă la profunda lipsă de adevăr şi certitudine
Depăşind bariera grijii zilei de mâine
Deplâng declinul omenirii cu calm şi-aceeaşi atitudine.
Oamenii văd doar stele colorate, unii,
Alţii văd cruci gigante prin cimitirele pustii
Unii se comportă mereu ca nebunii
Câţiva se pierd romantici prin parcuri la ore târzii
Dar aceasta se întâmpla cândva demult
Acum toţi tind să fie la fel de monotoni şi decoloraţi
Într-o lume cu multă grabă şi tumult
Nu ştim ce să facem cu libertatea şi alergăm disperaţi
Spre dependenţă voită şi depersonalizare
Nu mai avem fiori, imaginaţie, propriile poveşti
Trăim un singur moment ce mâine dispare
Mulţumind tăcuţi şi neîncrezători creatorilor celeşti.

Şi-aş vrea să salvez înc-o fire
Ce-a fost… şi-am păstrat-o în mine
Aş vrea să mai plâng o iubire
Ce-a fost a ego-ului sine
Să mai trăiesc un moment viaţa cu poftă
Sperând la normalitate, la visele copilăriei
Să scap de banalitatea tristă şi anostă
De nevoia de bani sau de neplata datoriei.

Sunt trist precum un marinar pierdut în larg
Tăcut precum defunctul pe ultimul drum,
Tinzând spre cer precum ruginitul catarg
Căutând pietre rare prin ceaţă şi scrum.
Sunt sec precum un epitaf inutil
Scris în piatră de un cărturar senil
Sunt compatriotul tuturor celor fără de ţară
Care-au visat frumos şi au murit bolnavi şi-abandonaţi
Sunt ploaia nedorită într-o zi caldă de vară
Ce spulberă rugăciunile celor ce nu vor fi iertaţi.
Sunt precum mortul fără de mormânt
Ce a murit fără ca nimeni să îl ştie
Al despărţirii ultim cuvânt
Înscris adânc pe milioane de sicrie.

La umbra arborelui vieţii
Lumea se bucură pentru nou-născuţi
Ca mai târziu în umbra morţii
Să fie plânşi cei veşnic dispăruţi,
Dar şi Iubirea şi-Adevărul şi Viaţa
Au murit pe-aceeaşi cruce
Şi-au înviat păstrând vie speranţa
Că drumul undeva tot duce…

Published in: on 23/09/2010 at 11:28 pm  Comments (3)  

The URI to TrackBack this entry is: https://anonimunotoriu.wordpress.com/2010/09/23/intelepciune-fara-tristete-si-fericire-fara-prostie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. cretzule,esti cel mai tare poet din toate timpurile.love u BRO

  2. inteleg complexitatea poeziei tale, dar unde e emotia? este scrisa pur rational si nu mai lasa loc de sentimente, trairi ceea ce o poezie presupune..sunt cateva fragmente in care te regasesc acelasi romantic notoriu, dar nu suficiente.

  3. Frumos!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: