Calmul resemnării

Ieri, pe când eram singur şi uitat,
Zăceam închis în negrul meu palat
Sperând că Dumnezeu nu m-a uitat,
Şi-am adormit întins pe-ntregul pat.

Şi am visat că-n loc de împărat,
Eram un om de rând, obişnuit,
Ce-avea prieteni şi era-nsurat;
Un om harnic, util şi îndrăgit.

Eram voios, solemn şi fericit,
Căci tot ce am avut m-a încântat,
Şi paşnic toată viaţa am trăit,
Pe toţi câţi mi-au greşit, eu i-am iertat…

Şi a fost bine, şi m-am bucurat.
Şi-atunci când a fost greu, n-am şovăit.
Când mi-a venit să plâng, am îndurat
Şi niciodată nu m-am tânguit.

Şi-am înţeles că totu-i trecător
Că trebuia cândva, într-un sfârşit,
Să vină clipa-n care o să mor
Singur, uitat, sărac şi obosit.

În beznă m-am trezit şi-am tot sperat
Că, totuşi, Dumnezeu nu m-a uitat,
Şi-n gând îmi tot spuneam neîncetat
Că fiecare mort e-un împărat…

Published in: on 08/07/2009 at 11:21 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://anonimunotoriu.wordpress.com/2009/07/08/calmul-resemnarii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: