Iată, frunzele n-au căzut şi iarba nu e veştedă, n-au început ploile şi bruma nu străluceşte încă, dar ochii noştri întâlnindu-se alunecă în pământ şi sufletele noastre ştiu totul. Fiecare nuanţă a lumii o ştim şi aşteptăm cu spaimă să se petreacă. O, bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă…

Nici un gest nu trădează urmarea; nu se culeg viile, nu pleacă păsările şi sturionii nu încep să urce spre izvoare. Dar printre piersici, şi prune, şi roşii, şi vinete se prelinge oboseala de a fi mereu strălucitoare şi proaspete, printre struguri, şi pere, şi hribi, şi afine se infiltrează bănuiala că toamna există. Este numai o presupunere încă, numai o idee neverificată de nimic, numai o suspiciune pe care aerul nu şi-o poate ascunde. Dar, sub neîncrederea din ochii păsărilor speriate, frunzele vor începe să se îndoiască de nemurire şi vor cădea; sub spaima din botul oilor tremurător, iarba îşi va pierde credinţa în vară şi se va usca; lângă neliniştea neîncrezătoare a peştilor apele se vor răci.

 Totul va aluneca şi se va pierde prin bănuiala că toamna există.

Momentul crizei este acesta. Apoi, când moartea va fi aurie în pomi şi mustitoare în vii, când frigul va fi în brume argintiu şi vântul va pune flamuri de purpură-n cer, când toate bănuielile se vor fi împlinit şi nici o iluzie nu se va încăpăţâna să existe, toamna va fi împăcată şi calmă. Cea mai bogată clipă a vieţii şi presimţirea sfârşitului se vor topi într-o lumină de miere care va curge pe arbori şi pe sufletele noastre, înţeleaptă, împăcându-se cu ea şi cu noi. Şi noi vom şti fiecare gest următor al naturii şi-l vom aştepta, înţelepţi, să se petreacă, şi vom aştepta să plece ultimele păsări şi să vină zăpada, şi apoi, târziu, totul să reînceapă. Vom aştepta şi vom fi bătrâni, din ce în ce mai bătrâni, pentru că bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă.

În sărăcie mare se zbătea săraca,
N-avea nici bani pentru medicamente,
Însă citea pe Freud şi pe Seneca,
Şi o interesau banalităţile curente.

Într-o zi plină, aparent banală,
Când domnul director vizitează pacienţii
Se-ntamplă ceva cu bolnava senzuală,
Căci ea, trezi în dânsul, iar, bunele intenţii.

Şi-n ziua-aceea, ei, vorbiră întruna.
El, o lăuda continuu şi o compătimea,
Ea, se dădea modestă şi făcea pe nebuna.
Mărinimia lui firească, pe ea, o mulţumea.

Multe clipe plăcute au trăit împreună,
Însă-n vâltoarea vieţii, mersul greoi al iubirii,
Împiedică progresul şi goana lui nebună
Şi vine, trist, fatidic şi clipa despărţirii.

Idila sobră şi formală e fără de speranţă,
Însă pacienţii nu pot fi bănuiţi de ipocrizie…
Analiza medicală previne această mezalianţă -
Diagnostic: el suferă de mizantropie, ea, de ipohondrie.

Vulturul e foarte mare
Şi-i e foame tare, tare!
Vrăbiuţa casă n-are,
Vrăbiuţa-i de mâncare.

Linii linii lin îi linii;
Lina-noată cu rechinii.
Stanca sta-n castan ca Stan
Şi acolo stă de-un an.

Ana are ac şi aţă.
Un arici o tot învaţă
Cum se coase frumuşel,
Ana-şi coase-un degeţel.

Mărul roşu i-a plăcut,
Dar i-a cam rămas în gât,
Nu ştie bietul Gigel
Mărul are-un vierme-n el.

Floare-albastră din grădină,
Taci! că tu ai fost de vină,
Cu culoarea ta albastră…
Acum stai şi plângi în glastră.

În ochii tăi ca-n două oglinzi însufleţite
Amurgul îşi răsfrânge privirea-nsângerată
Şi ochii tăi sunt roşii ca două flori de mac
Plutind împerecheate pe luciul unui lac.

În ochii tăi amurgul, uşor, pe nesimţite,
Se stinge ca lumina din candela uitată
Şi ochii tăi din roşii se-ntunecă şi par
Doi ochi tăcuţi de sfântă pictaţi într-un altar.

Taci în culori când trebuie să vorbeşti
Şi-ar trebui să refaci curcubeul căci ploaia a trecut…
Nu vrei să presimţi nimic când lipseşti,
E frig şi dimineaţa-i monocromă şi ceru-i mohorât.
Prefă micile zâmbete false în emoţii reale,
Mizeriile lumii în comorile înţelepciunii,
Închide vanitatea între ziduri sepulcrale,
Bea şi petrece deopotrivă cu nebunii.
Şi n-o să poţi să te defineşti privind în oglindă,
O să cauţi iluzii triste, o căutare ce durează,
Costă mult prea mult timp şi lumea asta se perindă.
Ştii -  prieteniile ce mor, idolii ce trădează
Sunt toate ca şi noi şi lumea-i un spectacol,
Căci nu gaseşti ce vrei şi peste tot e gol,
Durerea o ascunzi eşti sceptic şi fricos
Când boala nu ţi-o şti şi totu-i tenebros.

Fiinţă cu ochi ca de sticlă şi inimă înveninată,
O să cunoşti dezolarea când îţi vei pierde farmecul.
Trece vremea şi nici toamna nu mai e cum era odată;
Suntem artişti fără de haz care şi-au uitat cântecul.
Nu e nimic de sărbătorit când mai pierzi un an,
Pun ură în versuri când nu mai am nimic bun de arătat.
Ştiu că viaţa e o luptă, dar eu nu sunt titan,
Iar universul meu s-a prabuşit demult şi e păcat.
Aş vrea lucruri bune să se-ntâmple din noroc,
Aş vrea şi pomană şi lucruri nemuncite din când în când,
Când altfel nu se poate vreau vilă, nu bloc,
M-am săturat de sărăcie şi frig, mereu zadarnic aşteptând.
Ştiu că nimeni şi nimic nu va ieşi niciodată în afara timpului,
Suntem apariţii trecătoare, umbre fără de noimă.
Misterele vieţii sunt glume proaste din Legendele Olimpului,
Când selecţia naturală este a vieţii dogmă…

Ura şi nebunia sunt escapadele cele mai plăcute…
Încă mai putem simţi căldura unui răsărit, răcoarea unui apus.
Dă-mi să-ţi sărut ochii-nlăcrimaţi şi buzele mute
În monocromia dimineţii poţi vindeca un suflet cu-un… surâs.

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

Nu trăim mii de ani.  Am obosit să simt ură, iubire, afecţiune şi  în general,  sentimente, vreau fapte reale, vreau să trăiesc ce mai e de trăit din bâlciul ăsta bolnav şi cu o desfaşurare total inutilă, impasibil ca un şofer de ambulanţă sau ca un cioclu ursuz!

Şi ce dacă mă tot repet?
Nu vedem soarele în eclipsă şi totuşi el există…
În fiecare gând vezi un defect.
De ce ataci mereu unde defectele persistă?

Plouă cu vin peste soarele raţiunii mele;
Nu există învingători în goana nebună,
Soarele puternic usucă lacrimile rebele
Aş vrea să dobândesc înţelepciunea străbună.

Frică, mister, dragoste – cuvinte goale,
Aş vrea să trăiesc sentimente incendiare
Tot ce nu se poate cumpăra cu parale,
Să repet adevărate iubiri sepulcrale.

Îmi scrie mama “Ţi-am făcut mormânt,
că nu se ştie ce şi cum şi când,
tu chiar dacă te ţii în Bucureşti,
Ştiu eu cât de străin şi singur eşti.
Are gărduţ de fier ce ne desparte,
dar fi-vom mai aproape după moarte,
e din beton să nu fi supărat,
dar toţi vecinii s-au asigurat.
Ţi-am pus compot de vişini şi gutui
şi dacă vrei să ţi-l trimit să-mi spui.
A venit toamna, vremea e ploioasă
şi nu ştiu dacă ai să poţi veni pe-acasă.
Să nu te culci târziu ştiu eu cum eşti
şi să te-mbraci mai gros să nu răceşti.
Noroc şi sănătate, dragul meu!
Mormântul de beton l-am platit eu…”