de Ana Blandiana
Iată, frunzele n-au căzut şi iarba nu e veştedă, n-au început ploile şi bruma nu străluceşte încă, dar ochii noştri întâlnindu-se alunecă în pământ şi sufletele noastre ştiu totul. Fiecare nuanţă a lumii o ştim şi aşteptăm cu spaimă să se petreacă. O, bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă…
Nici un gest nu trădează urmarea; nu se culeg viile, nu pleacă păsările şi sturionii nu încep să urce spre izvoare. Dar printre piersici, şi prune, şi roşii, şi vinete se prelinge oboseala de a fi mereu strălucitoare şi proaspete, printre struguri, şi pere, şi hribi, şi afine se infiltrează bănuiala că toamna există. Este numai o presupunere încă, numai o idee neverificată de nimic, numai o suspiciune pe care aerul nu şi-o poate ascunde. Dar, sub neîncrederea din ochii păsărilor speriate, frunzele vor începe să se îndoiască de nemurire şi vor cădea; sub spaima din botul oilor tremurător, iarba îşi va pierde credinţa în vară şi se va usca; lângă neliniştea neîncrezătoare a peştilor apele se vor răci.
Totul va aluneca şi se va pierde prin bănuiala că toamna există.
Momentul crizei este acesta. Apoi, când moartea va fi aurie în pomi şi mustitoare în vii, când frigul va fi în brume argintiu şi vântul va pune flamuri de purpură-n cer, când toate bănuielile se vor fi împlinit şi nici o iluzie nu se va încăpăţâna să existe, toamna va fi împăcată şi calmă. Cea mai bogată clipă a vieţii şi presimţirea sfârşitului se vor topi într-o lumină de miere care va curge pe arbori şi pe sufletele noastre, înţeleaptă, împăcându-se cu ea şi cu noi. Şi noi vom şti fiecare gest următor al naturii şi-l vom aştepta, înţelepţi, să se petreacă, şi vom aştepta să plece ultimele păsări şi să vină zăpada, şi apoi, târziu, totul să reînceapă. Vom aştepta şi vom fi bătrâni, din ce în ce mai bătrâni, pentru că bătrâneţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care îl aştepţi să treacă.
